Alina Bârgăoanu: ”Mic îndrumar privind vocabularul conspiraționist” (OPINIE)

Prelungirea pandemiei, a incertitudinii, chiar a haosului pe care aceasta le antrenează în mod obiectiv creează terenul fertil pentru o adevărată explozie de cadraje toxice, narațiuni cu iz conspiraționist, interpretări rebele ale realității. Numitorul comun al acestui adevărat vocabular conspiraționist mult mai răspândit decât am îndrăzni poate să recunoaștem: neîncrederea profundă în autoritate.

Frici, fantome, exaltări

Recent, The Economist a publicat un material despre slang-ul conspiraționist, despre ceea ce s-ar putea numi o serie de marker-i retorici ai conținutului conspiraționist. Mulți dintre acești marker-i pot fi identificați și în conversațiile publice și private din România, în mediul online, în mainstream media, la nivelul figurilor publice și al oamenilor obișnuiți deopotrivă.

Iatâ câteva manifestări ale slang-ului conspiraționist, unele preluate din articolul invocat, altele rezultate în urma analizei proprii. Pe cât posibil, am oferit și „traducerea” acestor markeri, „adaptarea locală” pentru spațiul public românesc. Este posibil ca tocmai aceste adaptări locale să fie mult mai relevante, arătând, printre altele, că ele nu se află undeva la marginea spațiului public („fringe ideas”), ci chiar în inima lui, trasând, posibil, chiar dominantele acestuia.

Sheeple (jocul intraductibil de cuvinte între sheep și people). Oamenii sunt docili (precum „oile”, alternative precum „vitele” – “Trebuie să ne injectăm cu toții ca pe vite”), influențabili, spălați pe creier. O manifestare locală a acestui marker, o traducere, adaptare la context, dacă vreți, este referirea la „mămăliga” care, într-un final, măcar în condițiile dramatice ale pandemiei, „va exploda”, “se va transforma în dinamită” „ca în decembrie 1989” (vezi și mai jos). Alți termeni care circulă pentru a consolida aceeași idee a „docilității”, „îngenuncherii” și „supunerii” sunt „botniță”, „îmbotnițare”, „dresaj”, „slugi”.

Curajoșii care spun adevărul. Cei care contestă măsurile de carantinare, cele referitoare la purtarea măștii au, potrivit acestui vocabular, un anumit profil: spre deosebire de sheeple, cu care au relație antagonică, de tip „noi contra ei” (noi și „restul lumii”), sunt curajoși, neînfricați, în timp ce „ceilalți” sunt niște „lași”. Constestatarii sunt singurii capabili să vadă și să afirme adevărul; au o psihologie de tip „salvatorii lumii” (erou/ eroină) și se auto-compară cu figuri de o anumită rezonanță istorică (de exemplu, Judy Mikovits, protagonista documentarului Plandemic, se compară cu Galileo sau cu Martin King Jr.). În spațiul public românesc, comparațiile sunt cu figuri mai vechi sau mai noi: „Decebal”, „Avram Iancu”, „sfinții închisorilor”, „Doina Cornea”.

Plandemie, mascaradă. Tot ce s-a întâmplat de la declanșarea pandemiei reprezintă un plan bine pus la punct de instanțe dintre cele mai diverse (exemple: „oculta mondială”, „Organizația Mondială a Sănătății”, „Bill Gates”) pentru a pune în aplicare agende mai neclare (suntem închiși în casă pentru ca afară să se întâmple „ceva”) sau, dimpotrivă, foarte ferm definite (vaccinarea obligatorie, distrugerea credinței, eliminarea bătrânilor/ categoriilor vulnerabile). Iată câteva exemple din spațiul online românesc: „Fauci, Gates, Soros sunt parte a unei cabale care îl poate controla pe Trump oricând”; „experimente făcute pe oameni pentru a testa un vaccin care elimină fanatismul religios”; „mascarada distanțării sociale cu care s-a pregătit Bill Gates de nu știu când”. Motivele celor care au pus în mișcare plandemia sunt, fără echivoc, malefice: bani, putere, control absolut (milioane de oameni, miliarde de dolari, euro, lei).

Dictatură, totalitarism, comunism, nazism. Reprezintă, probabil, cadrajele retorice cele mai puternice, mai frecvente, comparația dintre „corona” și „comunism” fiind una cu tracțiune sigură în mentalul românesc. Potrivit acestor cadraje, măsurile de protecție reprezintă un atentat la adresa libertății pentru care s-a murit „în 1989” sau „în închisorile comuniste”, iar acțiunile decidenților actuali trebuie încadrate la categoriile „propagandă”, „cenzură” („Cei născuți înainte de 89 știu bine ce înseamnă propaganda guvernamentală”). În fapt, avem de-a face cu o retorică distorsionată a libertății, a libertății de alegere, cuplată cu o retorică mult mai profundă anti-stat, anti-autoritate, anti-regulă, cu o retorică a sentimentului pseudo-religios (constestatari care „nu ascultă decât de Dumnezeu”), presărată de inflexiuni suveraniste și naționaliste (ultimii/ singurii patrioți).

Corupția elitelor, corupția generalizată. Mai ales pentru spațiul public românesc, aceste cadraje retorice merg la sigur, având capacitatea de a activa percepții, raportări consolidate în timp cu privire la corupția generalizată/ endemică în societatea românească. Sunt invocate „găștile”, „mafiile”, „gunoaiele din politică ce trebuie arse la vot”, „putregaiurile din politică” (peste care ar trebui turnate substanțe de curățare), iar sloganul „oricare partid/ slugă la Covid” pare o actualizare, într-o limbă română mai stângace, a celebrului „PSD PNL = aceeași mizerie”). Plandemicii din România au „curajul de a lupta împotriva politicienilor corupți”, iar potrivit unei logici instalate deja în judecata publică românească, toată „gașca din România care a pus în mișcare plandemia trebuie băgată la pușcărie”. Interesant este că vocabularul contestatar de tip conspiraționist a împrumutat nu doar aceste cadraje mai vechi, ci și exprimarea ca atare: „Masca ucide!” (amintind de „Corupția ucide!”) sau „Jos labele de pe copiii noștri!” (amintind de nu mai puțin virulentul „Jos labele de pe justiție!”).

Numitorul comun: neîncrederea profundă în autoritate („Nu vă credem!”)

„Nu vă credem!” este unul dintre sloganurile sub care sunt organizate diverse grupuri din mediul digital românesc dominate de retorica mai sus schițată. Nici aici nu avem de-a face cu vreo noutate absolută, ci este vorba despre o „concluzie” mai veche, utilizată, în momente de încleștare retorică din spațiul public românesc în forme precum „suntem cu ochii pe voi” sau „nu scăpați”. În plus, acest slogan – „Nu vă credem!” – prezintă, în formă sintetică, miza acestui vocabular trasat în tușe ferme, fără nuanțe și fără echivoc; miza nu este neapărat aceea de a convinge, ci, mai degrabă, de a pune totul sub semnul întrebării („Question more!”), de a semăna îndoiala și scepticismul cu privire la guvern(are), clasa politică în ansamblul său, la autorități/ autoritate, la “sistem” politic.

Cadrajele toxice, narațiunile cu iz conspiraționist, interpretările rebele ale realității au o calitate specială: mobilizează împotriva unor pericole imaginate și permit ignorarea altora – dovedite sau dovedibile. Le-am putea încadra – pe unele dintre ele – în categoria „măsurilor active”? Da, cu două condiții. Prima – să conștientizăm că, așa cum explica Thomas Rid în „Enciclopedia măsurilor active”, acestea sunt sau devin active dacă reușesc să intre în rezonanță cu ce există anterior într-o societate, să „activeze” emoțiile și predispozițiile latente într-un spațiu public, inclusiv spaimele, fricile, chiar fantomele care îl bântuie. A doua – să le tratăm cu această încadrare de „măsuri active” indiferent când au fost folosite, de către cine și împotriva cui; și indiferent cât de greu ne-ar fi să admitem că, cel mai probabil din necunoaștere, le amplificăm, le activăm uneori chiar noi.

Editorial semnat de profesor universitar doctor Alina BÂRGĂOANU